Teatru cu zgomot şi sânge

1  0  0  0 

Foto: Biro Istvan

Istoria sângeroasă, haotică şi violentă a Marii Revoluţii Franceze, văzută prin destinul liderilor ei este subiectul piesei "Moartea lui Danton" de Georg Buchner, înscenată de Mihai Măniuţiu la Teatrul Maghiar din Cluj şi jucată în premieră sâmbătă seara.

Textul, scris de Buchner la 22 de ani, este o proiecţie a Istoriei în faptele indivizilor. Cu o forţă descriptivă aproape tragică şi un orizont poetic tulburător, autorul reface de fapt viaţa şi moartea revoluţionarilor, ce simbolizează viaţa şi moartea Revoluţiei. După ce înfiinţează Tribunalul Revoluţionar, care condamnă la moarte mii de oameni, pentru culpe reale sau imaginare, Georges Danton îşi dă seama că a greşit. Vrea să desfiinţeze Tribunalul, pentru a evita alte vărsări de sînge, dar este împiedicat de Robespierre. Danton devine, alături de alţi revoluţionari moderaţi, victima instanţei pe care o înfiinţase, fiind condamnat la moarte şi executat. Mai târziu, însuşi inflexibilul Robespierre îi va urma la ghilotină fostului tovarăş de revoluţie. Pentru că "Revoluţia îşi devoră copiii", cum spune la un moment dat un erou al piesei.

Mihai Măniuţiu a construit o versiune scenică în care violenţa şi poezia textului buchnerian sunt potenţate de elemente vizual-simbolice. Mereu, în prim-planul sau fundalul scenei există o plasă de sîrmă, o mare "cortină" ce desparte scena de spectatori sau este proiectată în fundal, marcând "prizonieratul" revoluţionarilor. Aceştia sunt captivi ai propriilor gesturi necugetate, exaltate, sub privirile opace ale unui "cor" de revoluţionare, devenite Erinii, zeiţe ale răzbunării, la Măniuţiu. Corul acesta veghează implacabil, indiferent, la consumarea grozăviilor de pe scenă.

Tensiunea se acumulează treptat, prin confruntările eroilor. Regizorul punctează foarte bine personalitatea fiecăruia. Înţelepciunea, conştiinţa consecinţelor deciziei sale fac din Danton un resemnat, care ia în râs "poza" snoabă a lui Robespierr ori demenţa revoluţionară a lui Saint-Just. Hathazi Andras (Danton) a conturat excelent un personaj care alternează clipele de traumă interioară, de culpă adâncă, cu cele de "histrionism", de joacă, prin care "marile idealuri" inflexibile ale revoluţiei capătă o aură de excese gratuite, cu atât mai teribile. Alături de el se află mereu Camille Desmoulins (Dimeny Aron), şi el prevenit de impasul în care a ajuns sângeroasa revoltă. În contrapunct, Robespierre (Bacs Miklos, la fel de pregnant în rol), este mereu tăios, orb la cumplitele evenimente din jur, convins că revoluţia trebuie să fie sângeroasă. El e secondat de Saint-Just (jucat cu o mobilitate remarcabilă de Gallo Erno), crud până la demenţă, un soi de bufon sadic al morţii. În jurul lor se află ceilalţi eroi, debusolaţi, într-o derivă confuză între cele două dileme: trebuie revoluţia să devină mai temperată, sau continuarea ei în forţă e necesară?

În "oglinda" imaginii apare semnul feminin al acestei dezvoltări tulburătoare de situaţii: soţiile lui Danton şi Desmoulins, Julie (Kezdi Imola) şi Lucile (Gyorgyjakab Eniko), două eroine aproape tragice, purtând mereu cu ele steagul revoluţiei, dar sacrificate, în cele din urmă, aşa cum sacrificată va fi în final însăşi Revoluţia Franceză.

Spectacolul se construieşte tensional, insuportabil aproape, uneori, potenţat de mici elemente regizorale ori actoriceşti. Obsesia lui Robespierre, care vede peste tot "bălţi" peste care nu poate sări, bălţi de sânge, va deveni un laitmotiv al intrigii. Aşa cum un simbol tulburător prin "normalitatea" sa e cel al Eriniilor cu mari acadele roşii în mână, din care gustă calme pe când în prim-plan se consumă ororile morţii. O parte din scevenţe, mai ales cele de grup, cu "cetăţeni", au o picturalitate notabilă, la fel cum momentele dure sunt marcate de o lumină rece, crudă. Costumele, oneste, "de epocă", aparţinând Carmencitei Brojboiu, accentuează, tocmai prin corectitudinea lor, un anume modernism al spectacolului, sugerat de decorul lui Tenkei Tibor, simplu, alcătuit din fundaluri şi acea mare "cortină" de din plasă de sârmă, cu elemente episodice din cele mai diverse, de la carcasa unui avion prăbuşit (e o prăbuşire a eroilor figurată astfel, e momentul din care ei devin victimele propriilor idealuri), la lighenele cu care se joacă Danton şi Julie, într-o scenă conjugală, şi care devin recipiente în care se va scurge sângele morţilor Revoluţiei. Această alternanţă de clasic şi modern nu e stridentă, ci catalitică a tensiunii de ansamblu, din ea născându-se "mesajul" spectacolului, un mesaj deschis, pe care fiecare spectator îl poate decripta individual. Ar mai fi de remarcat coregrafia concepută de Vava Ştefănescu, extrem de pregnantă în momentul de început şi în uciderea Lucilei, pe care revoluţionarii o izbesc de gardul de sârmă, într-o proiecţie adânc simbolică. Excelentă este coloana sonoră, cu teme muzicale ritmate şi un latimotiv grav foarte pregnant.

"Moartea lui Danton" are şi câteva "defecte" formale. Tempo-ul este uneori prea lax, iar în zona mediană a spectacolului se simte o detensionare. Utilizarea unei antene parabolice pentru a semnala faptul că "urechile" revoluţiei sunt peste tot e cam stridentă. Aceste defecte sunt însă estompate de concepţia regizorală de ansamblu şi de o evoluţie foarte bună a tuturor actorilor.

În versiunea lui Mihai Măniuţiu, "Moartea lui Danton" e un spectacol îndelung gândit, atent decriptat în articulaţiile sale de profunzime, calibrat scenic impecabil, plin de forţă vizuală şi simbolică, interpretat cu măiestrie, emoţionant şi îndemnând la răgazul meditaţiei raţionale. Istoria se răsfrânge aici în oameni, "copiii-victime" ale marilor revoluţii.