Bară la bară şi nerv la nerv

1  0  0  0 

Vă salut. Nu sunt clujean. Sunt din Moldova (reacţii în spate: „uăăă...huooo...iar din ăştia, bă?”). Şi n-am de gând să scriu despre lucrurile frumoase din viaţa voastră sau a mea. E un drept pe care mi l-am câştigat când am trecut Carpaţii ca să scap de intoleranţa socială a băieţilor cu patru clase vizavi de părul meu lung şi de lipsa de cultură şi informaţie din oraşul în care m-am născut.

Şi am ajuns la Cluj. Frumos oraş. În ’98. Plin de oameni faini. Boemă. Studenţime cu cap, lucidă. Şoferi calmi. Un primar care vorbea mult şi nu făcea nimic. Ăsta de acum, în schimb, vrea să dea lovitura – una economică şi de imagine, deopotrivă. Ne-a adus Nokia. O să ne aducă şi zgârie-nori, cică. Uau. Între timp, noi plătim hei-rupismul pre-electoral. Noi cartiere aduc noi cetăţeni. Noii cetăţeni aduc noi maşini. Aglomeraţia creşte. Începem să ne înghesuim. Jumătate de trotuar e ocupat de maşini parcate. Jumătate de stradă e ocupată de maşini parcate. Părculeţul pentru copii din spatele blocului a devenit o parcare. Clujul întreg este o mare parcare. Noua creştere economică a fost doar dorită, nu şi prevăzută. Creem noi probleme, fără a le preîntâmpina cu noi soluţii, pe modelul „las’ că ne descurcăm noi cumva”...

Noul sistem de deplasare, în Cluj, este cel de bară la bară. Între timp, mândria ardelenească dă de pământ cu „nenorociţii de mitici”, fără a realiza că am devenit la fel de nervoşi, de jmecheri şi de stresaţi ca ei. Dăm cu claxonul în orişicine, înjurăm la stop, ne fofilăm printre blocuri în căutarea unui loc pe care să ne lăsăm eblema noului nostru progres colectiv. Suntem mai mulţi, avem mai multe maşini – iată principalul semn de înnoire!

Edilii tot îi dau înainte cu „capitala Ardealului”. Însă dacă asta presupune ca acest oraş să fie o replică a celeilalte capitale, atunci nu, mersi, eu, unul, n-am s-o mai ard mult pe aici. Pentru că în ritmul ăsta, urmează metroul, cartierele rezidenţiale (deja au început...), dispariţia spaţiilor verzi, suburbiile cu vilele bogaţilor, şi tot aşa. Iar eu vreau linişte, imaginaţi-vă! La 29 de ani am ajuns să am dorinţe de pensionar. Ăsta e cel mai rapid progres, primarul ar trebui să fie mândru: tinerii au îmbătrânit peste noapte. Iar bătrânii au înţepenit în mijloacele de transport în comun, într-un nesfârşit drum spre casă...