Cadrul: pereţii de stâncă ciuruiţi de explozii şi buldozere. Echipament: un car de televiziune urcat până în vârful munţilor. Bonus: un elicopter care survolează zona şi transmite imagini cu zona. Vedetă: Mihai Tatulici. Combatanţi: un parlamentar, un preşedinte de consiliu judeţean, un primar, reprezentanţii unei companii canadiene, săteni, membrii unor ONG-uri locale şi de mediu, jurnalişti. Scopul: nici mai mult, nici mai puţin, decât "rezolvarea unei probleme care nu s-a rezolvat în 13 ani". Ghilimelele se impun, pentru că afirmaţia îi aparţine lui Mihai Tatulici, cel care a orchestrat toată această desfăşurare de forţe.

 

Rezultat: o emisiune (difuzată duminică, în direct) care, foarte probabil, a avut cea mai bună audienţă, cel mai bun "rating", din seria "Stradă, şcoală şi spital" iniţiată de Realitatea TV. Şi care, din nou foarte probabil, va avea şi o continuare. Bun. Şi acum, câteva consideraţii despre această emisiune trăită "live" în Roşia Montană.

 

Ce s-a spus şi ce s-a văzut în emisiune:

 

1. Că reprezentanţii autorităţilor locale (Consiliul Judeţean Alba şi primarul Roşiei Montane) sunt de o incompetenţă strigătoare la cer. Preşedintele CJ Alba, cu un nume desprins parcă din scrierile lui Caragiale - Dumitrel -, susţine că pentru judeţ turismul nu e o soluţie! Asta în condiţiile în care judeţul Alba deţine una dintre cele mai spectaculoase zone geografice din România - Valea Arieşului, unde există gheţarul de la Scărişoara, o staţiune de schi în dezvoltare continuă (Arieşeni) şi unde, după cum s-a remarcat şi în emisiune, se află un patrimoniu arheologic fabulos (e vorba chiar de Roşia Montana), unic în lume. Că acelaşi Dumitrel nu a reuşit să explice cum instituţia pe care o conduce a eliberat ani la rând, pe bandă rulantă, cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună, acte care au fost anulate de instanţele judecătoreşti.

Că primarul afirmă că îi reprezintă pe toţi membrii comunităţii locale, dar îşi desfăşoară activitatea într-un sediu aflat în proprietatea companiei canadiene! Că primarul funcţionează ca un agent de recrutare pentru aceeaşi companie. Un primar care consideră singura soluţie pentru rezolvarea şomajului (de 80%) din comuna pe care o conduce ar fi cea propusă de companie.

 

2. Că noul manager al companiei, Dragoş Tănase, este incapabil să răspundă la întrebările care i-au fost adresate, rezumându-se să rostească "lecţiile" învăţate de acasă. Cele cu beneficiile de 4 miliarde de dolari pentru statul român, cu garanţiile pe care le oferă pentru re-ecologizarea zonei şi conservarea patrimoniului, cu locurile de muncă.

 

3. Că unora dintre cei care şi-au vândut proprietăţile companiei le merge bine. Că alţii aşteaptă să le meargă bine după ce vor primi locuri de muncă în cadrul proiectului. Că alţii, care ar dori să-şi dezvolte propriile afaceri (agricultură, agroturism) sunt împiedecaţi să o facă, în numele "binelui comun", reprezentat, se înţelege, de companie.

 

4. Că reprezentanţii Ministerelor Mediului, Industriei şi Culturii au refuzat să-şi prezinte punctul de vedere asupra problemei de la Roşia Montană, deşi le-a fost solicitat acest lucru în mod expres.

 

5. Că problema Roşiei Montane ar fi una strict locală, care îi priveşte doar pe membrii comunităţii.

 

Ce nu s-a spus în emisiune:

 

1. Că o rată a şomajului de 80% nu este un caz particular în Roşia Montană, ci în majoritatea localităţilor rurale din România.

 

2. Că sate şi comune întregi din Maramureş ori Bucovina, care nu au nici pe departe patrimoniul şi publicitatea de care a avut parte Roşia Montană s-au dezvoltat şi se dezvoltă bine-mersi pe baza agroturismului.

 

3. Că deciziile justiţiei (care a dat câştig de cauză în toate cazurile opozanţilor proiectului) şi opiniile Academiei Române şi ale bisericilor sunt ignorate sau considerate a fi "neavizate".

 

4. Că dincolo de cele câteva cazuri prezentate în emisiune, de oameni "fericiţi" din rândul celor care şi-au vândut proprietăţile companiei, sunt alte cazuri, de familii destrămate, de oameni care au murit la foarte scurt timp după ce s-au mutat din Roşia Montană, de oameni care au ajuns în spitalele de nebuni ori chiar cazuri de sinucidere (unele dintre cazuri prezentate deja de presă).

 

5. Că problema Roşiei Montane nu este deloc una "locală". Că pe lângă RMGC (compania care vrea să exploateze la Roşia Montană) mai există alte două companii siameze, Carpathian Gold şi European Goldfields, de asemenea canadiene, cu mai aceiaşi acţionari, dar cu cote de participaţii diferite, care au concesionat perimetrul minier al întregilor Munţi Apuseni şi până în Nord, în Maramureş, la Rovina şi Baia Sprie. Că situaţia de la Roşia Montană se poate multiplica în mai toate satele din Apuseni.

 

6. Că proprietatea privată este garantată de Constituţia României. Că "egalitatea de şanse" de care vorbeşte aceeaşi Constituţie se referă şi la cetăţenii români care doresc să dezvolte o fermă ori o pensiune pe pământul lor, nu doar la firmele care au sute de milioane ori chiar miliarde de euro sau dolari în cont.

 

Concluzii personale

 

Personal am ajuns pentru prima dată în Roşia Montană în urmă cu 7 ani, în 2002. Atunci citisem nişte ştiri legate de furtul unei importante cantităţi de dinamită din depozitele companiei. Am început să mă documentez asupra subiectului şi aşa am aflat că Roşia Montană ar fi prima localitate din România care urma să fie strămutată, conform proiectului, cu totul. Mi-am pus atunci întrebarea: "Bun, dar dacă până când se realizează strămutarea, moare cineva din sat, unde va fi îngropat - în unul din vechile cimitire ale localităţii ori în cimitirul viitoarei Roşia Montane? Oare nu cumva primii care se vor muta vor fi morţii?". Subiectul mi se părea fabulos atât pentru un material jurnalistic, cât şi pentru o carte. Aşa am ajuns prima dată la Roşia.

Ceea ce am găsit depăşea însă imaginaţia mea. Şi nu avea nicio legătură cu poveştile cu vâlve ori cu hoţii de aur despre care auzisem prima dată în copilărie, de la un coleg de clasă care avea bunici în Roşia Montană. Am dat peste o localitate în război. Cu o tensiune pe care nu o mai întâlnisem niciodată până atunci. O localitate împărţită între cei care doreau să-şi vândă pe sume la care nu visaseră niciodată casele şi pământurile şi cei care nu vroiau să plece. Pe uliţă, mai de câte ori intram în vorbă cu cineva, eram întrebat „Eşti pro sau contra?”. Şi, nu de puţine ori, cei „pro” sau „contra” erau membrii aceleiaşi familii, neamuri, foşti colegi de muncă şi pahar ori prieteni din copilărie. Mai mult, erau „pro” şi „contra” aceeaşi oameni! La prima bere, unul dintre primii săteni la care am dormit, şi căruia cunoscuţii îi spuneau Maiorul, mărturisea că dacă primeşte un miliard de lei (la valoarea din 2002) îşi vinde casa şi pleacă. La a doua bere se îndârjea şi nu se mai dădea plecat. La a treia bere, din nou ar fi luat banii...

 

Dincolo de argumentele „pro” şi „contra” exploatării, de cele legate de locurile de muncă, de sumele de bani oferite, de legalitatea actelor, de impotenţa autorităţilor, de interesele care s-ar ascunde în spatele unei părţi ori ale opozanţilor, de declaraţiile şi de mizele politice, aşadar, dincolo de toate acestea, oamenii Roşiei, ceea ce li se întâmplă, situaţiile limită la care sunt expuşi, m-au făcut să revin în fiecare an. Să-mi fac concedii aici şi chiar să organizez o tabără de jurnalistică la Roşia.

Între timp, tensiunea a crescut. Iar acest lucru nu se mai vede doar atunci când stai de vorbă cu oamenii, ci şi pe clădiri. Totul a căpătat aspect de război. Case dărăpănate sau şterse de pe faţa pământului - cea a Maiorului, unde am dormit prima dată, se numără printre ele (culmea e că reprezentanţii RMGC susţin că au investit 10 milioane de dolari în cercetarea şi conservarea patrimoniului şi „dau garanţii” că sumele vor fi şi mai mari, dar casele care se dărâmă sau au dispărut, unele de patrimoniu naţional, sunt tocmai cele aflate deja în proprietatea lor. Singura investiţie vizibilă sunt nişte cearceafuri imense, frumos colorate, care maschează ruinele din spate!)

Cârciumele s-au împărţit şi ele. La unele se duc cei care sunt împotriva proiectului, la celelalte cei care îl susţin. La fel se întâmplă şi în cazul magazinelor alimentare. Mulţi au cedat şi au plecat. Alţii au vândut, dar locuiesc încă în sat şi-i arată acuzator cu degetul pe cei care refuză să plece, acuzându-i că s-ar opune „fericirii” lor, materializată în locurile de muncă oferite de companie. Între timp, o parte dintre morţii din cimitirele Roşiei au început să fie mutaţi...

Inevitabil, în cei 7 ani în care am venit la Roşia, balanţa a început să se încline şi în cazul meu în favoarea uneia dintre părţi. Pentru că Roşia s-a transformat într-o sumă de lecţii. Aici am văzut că atunci când sunt puşi în situaţii excepţionale, unii oameni sunt în stare să-şi descopere calităţi extraordinare. Tot aici am învăţat că nu există soluţii globale, că ideea de aştepta ca cineva (statul ori cine ştie ce investitor „providenţial”) să vină şi „să dea” locuri de muncă şi bani este o mentalitatea păguboasă. Că singura soluţie pe termen lung este iniţiativa personală.

În plus, mi-am dat seama care este puterea reală a ceea ce se cheamă „societate civilă”. Pentru că „societatea civilă” nu sunt cei care apar la televizor şi în presă şi vorbesc despre „democraţie”, „puterea poporului”, „principii”, „responsabilitate”, ci cei care se implică activ în rezolvarea problemelor pe care le au (fără a visa la soluţii „de sus”), precum şi cei care îi ajută, de asemenea, activ, în lupta lor.

La Roşia am învăţat şi care este valoarea reală a aurului şi a ceea ce reprezintă aurul. Culmea e că citisem despre acest lucru de la istorie, dar atunci n-am înţeles. Mai exact, după ce l-a învins pe Decebal, Traian a plecat din Dacia cu un tezaur rămas celebru în istorie. Ce a făcut Traian cu aurul? A plătit toate datoriile Imperiului şi timp de un an i-a distrat pe cetăţenii Romei cu lupte cu gladiatori, lupte cu animale şi orgii. Le-a dat circ. Culmea e că de acest „circ” nu au beneficiat nici măcar cei care au muncit la obţinerea lui. Dacii au ajuns să se bată în arenă pentru a-şi salva viaţa, spre deliciul patricienilor şi al plebei romane. Asta e istoria de mai bine de 2000 de ani a aurului de la Roşia. Bun pentru a se construi temple şi columne la Roma ori palate la Viena. Ăsta e „aurul”: bogăţie, palate, vile, conturi grase, excursii în paradisuri exotice pentru unii (puţini), mici, bere şi manele pentru alţii (cei care îi susţin pe primii), suferinţă şi destine frânte pentru alţii. Merită?

 

Cazul Roşia Montană, mai exact războiul de la Roşia Montană, este un experiment născut din minţile perverse şi lipsite de scrupule ale unor indivizi pentru care aurul (şi banii) reprezintă singura valoare la care se raportează. Războiul de la Roşia Montană este unul care trebuie stopat, înainte de a naşte clone şi în alte părţi. Înainte de a fi multiplicat. Pentru că, după 7 ani de drumuri la Roşia Montană, am mai înţeles un lucru care ar trebui să-l priceapă toţi cei care au puterea de decizie în acest război: să clădeşti fericirea unora pe nefericirea altora e o crimă.