România improvizată

1  0  0  0 

Eu locuiesc în cartierul Grigorescu. În cartierul Grigorescu există o stradă care se numeşte Rosetti. Probabil că unii dintre voi o ştiu, e strada aceea abruptă, cu unghi mare de înclinaţie. De vreo 4 ani încoace, strada aceea e reparată în fiecare toamnă. Vin muncitorii, toarnă beton prin septembrie sau octombrie. Apoi, anul următor – uneori şi mai repede – vin şi toarnă iar. Strada se tot strică, betonul se crapă, apar găuri. Şi nu e singura stradă în situaţia asta...

De prin adolescenţă, de când am reuşit să înţeleg, cât de cât, mediul şi societatea în care trăiesc, am senzaţia constantă că România este o ţară a improvizaţiei. O ţară a politicii improvizate, a politicenilor improvizaţi, a partidelor improvizate, a reparaţiilor improvizate, a firmelor improvizate, a discursurilor improvizate, a unei educaţii improvizate şi tot aşa. La noi, nimic nu durează, în timp. Românul face ce face şi apelează la trucuri, la şmecherii, la...improvizaţii. Însă soluţiile de moment nu ţin, niciodată, pe termen lung. Unii ar spune că asta e o calitate, a te descurca, însă atunci când descurcăreala devine metodă de guvernare şi de convieţuire socială, e grav.

E grav pentru că o naţiune întreagă nu face altceva decât să paseze problemele generaţiilor următoare. E grav pentru că o naţiune întreagă nu face altceva decât să paseze problemele generaţiilor următoare. E grav pentru că devine justificarea perfectă pentru guvernările viitoare, care îşi construiesc un alibi perfect din sintagma „moştenirea guvernării precedente”. În ultimă instanţă, descurcăreala şi improvizaţia devin un mod de a face bani pentru unii, de a încasa comisioane grase pentru lucrări de infrastructură făcute de mântuială, cu materiale ieftine dar care, pe hârtie, sunt declarate scumpe.

Asfaltul, în ţara asta, a devenit, şi el, politic. Politicianul repară o stradă, se bate cu pumnul în piept, însă are grijă să n-o repare prea bine, ca să aibă cu ce se lăuda şi la anul. E singura explicaţie logică. Altfel, nu pricep de ce tot acest joc de-a asfaltatul are loc an de an. Se poate să fie şi din prostie sau rea-voinţă. Însă ar fi prea uşor să-l consideri pe politicianul român doar prost sau doar rău-voitor. Nu, aici avem de-a face cu o strategie: multiplicarea improvizaţiei şi legalizarea ei. Dăm din umeri, lejer: se strică, dom’le, ce să-i faci? Şi, pac!, mai trântim o improvizaţie. Şi la anul iar, şi apoi încă o dată. Şi nu uităm să le amintim alegătorilor că improvizaţia asta noi am făcut-o! Crezi c-or să se prindă? E, na, şi dacă se prind, ce? Ei cu ei, şi noi cu...noi.