Doi clujeni printre papuaşi

18  0  0  0 

Doi clujeni printre papuaşi

Ţinuturile îndepărtate din lumea fascinantă a insulelor Pacificului de Sud rămân pentru mulţi români doar un vis. Doi clujeni însă şi l-au împlinit. E vorba de doi realizatori de filme documentare, Gabor Xantus şi fiul său, Aron.

Recent, ei s-au întors dintr-o expediţe făcută într-unul dintre cele mai exotice locuri ale lumii, Papua Noua Guinee.

Continuând o veche tradiţie de familie, cea a pasiunii pentru aventură şi călătorii, cei doi, împreună cu prieteni exploratori din Australia, au reconstituit drumul unui naturalist, arheolog şi etonograf ardelean, pe nume Samuel Fenichel, care a murit în urmă cu mai bine de un secol printre papuaşi.

Pe urmele lui Samuel Fenichel

Samuel Fenichel l-a cunoscut pe remarcabilul istoric, arheolog şi epigrafist Grigore Tocilescu în urma unei călătorii la Bucureşti şi, din primăvara lui 1891, a început să lucreze ca asistent al acestuia. În timpul unor cercetări în Delta Dunării, a întâlnit un ornitolog german care i-a propus să-l însoţească într-o expediţie în Noua Guinee, a doua insulă ca mărime din lume. Fenichel n-a stat deloc pe gânduri. Ajuns acolo, în 1893, a dorit să cerceteze insula papuaşilor cu atenţia celui mai minuţios explorator. S-a instalat la Bongu, aşezare de unde şi-a întreprins expediţiile, ajutat şi de băştinaşi.

Pe toată durata şederii în junglă, cercetătorul a reuşit să strângă peste 3000 de obiecte de artă autohtonă, aproximativ 6000 de fluturi şi insecte, 200 de păsări de diferite specii şi vietăţi marine. Toate acestea au fost trimise în Europa, multe regăsindu-se, în prezent, în muzee din Viena, Berlin, Budapesta şi în Aiud, oraşul natal al naturalistului.

După un an de şedere în Papua Noua Guinee, tânărul antrololog a murit răpus de o maladie tropicală. A fost înmormântat chiar în jungla care împrejmuieşte satul în care a locuit.

Dansul liliacului uriaş

"Ştiam că Fenichel şi-a găsit sfârşitul în apropierea unei foste colonii de misionari germani, la Stephansort, care însă nu mai există de multă vreme. Doar puţine din ruinele vechii clădiri se mai pot vedea azi, ascunse sub vegetaţia luxuriantă. Noi am reuşit, cu ajutorul localnicilor papuaşi, să identificăm exact locul acestui mormânt, care nu mai era marcat de mult. Omul de ştiinţă, consultantul şi coechipierul nostru din Sydney, dr. George H., artist plastic amator, a şi confecţionat un fel de funerar, pe care am fixat o placă de metal inscripţionată în limba engleză", povesteşte cineastul clujean Gabor Xantus.

Românii au purtat mii de kilometri, până în mijlocul junglei, la mormântul temerarului explorator, şi o cutie din stejar, sculptată, în care urmaşii lui Fenichel, care îi ţin încă vie memoria, au pus un document şi un pumn de pământ din grădina casei natale din Aiud.

"Ne-am mirat când am văzut că acest trib a nutrit respect pentru el. Şi pentru cinstirea noastră, dar şi în memoria lui Fenichel, au improvizat un dans ritual al războinicilor papuaşi, denumit , goi şi vopşiţi cu nişte materiale organice de provenienţă naturală, extrase din plante şi roci colorate".

Traseul

Clujenii au fost însoţiţi în călătoria lor - care a durat mai bine de patru săptămâni - de antropologi din Australia, cu care, de altfel, au mai filmat şi în Borneo.

"Încă din timpul expediţiei la "Vânătoarea de capete" din 2004, ne-am propus să revenim, dacă vom avea posibilitatea, în această lume foarte exotică pentru un european şi să găsim în interiorul acestei lumi unele dintre cele mai exotice subiecte care merită să fie filmate. Astfel, după parcurgerea unor locuri din zona insulelor din Marea Iava, ne-am oprit în Australia şi acolo am făcut ultimele pregătiri împreună cu partenerii noştri exploratori. Am stabilit traseul celei de-a doua expediţii, de data aceasta spre o altă regiune, urmând linia Marelui Recif de Corali, care se întinde pe o distanţă de 2000 de kilometri, din Queenslandul de Sud (Australia), mai precis de la Insula Lady Elliot, spre nord, până la Papua Noua Guinee", povesteşte Gabor Xantus.

Escală în capitală

Cei doi Xantus au făcut primul popas din Noua Guinee chiar în capitala ţării, Port Moresby. "Un oraş-port, întemeiat de căpitanul de vas John Moresby în 1873, care are astăzi aproximativ 260.000 de locuitori şi care nu seamănă deloc cu o capitală în adevăratul sens al cuvântului. Este un oraş mizerabil", au mărturisit cineaştii clujeni.

De altfel, primul lor contact cu lumea papuaşilor a fost chiar în avionul care face legătura între Brisbane şi Port Moresby, capitala Noii Guinee. Au călătorit în compania unor oameni scunzi, cu tenul închis la culoare, părul creţ, maxilarele pronunţate, majoritatea desculţi. "Semănau mai mult cu aborigienii australieni. În avion se simţeau deja ca la ei acasă", rememorează, amuzat, Gabor Xantus.

Hotelul cu sârmă ghimpată

O zi întreagă au petrecut cei doi clujeni în capitala papuaşă. Au stat la un hotel modest, înconjurat de ziduri înalte, solide, cu multă sârmă ghimpată. "Partenerii noştri australieni ne-au avertizat că este cel mai periculos oraş din toată zona, având în vedere numărul mare al oamenilor fără ocupaţie, dintre care foarte mulţi trăiesc la marginea unei minime existenţe, iar jafurile şi atacurile sunt la ordinea zilei. Am aflat ceea ce ştiam, de fapt, din vorbe, că ordinea publică şi siguranţa, inclusiv în oraşe, lasă mult de dorit", spune Xantus senior.

În acele locuri, oamenii sunt foarte precauţi, mai ales din cauza bandelor de rascali, aşa-zişii băieţi răi, care, pe lîngă faptul că nu au identitate şi nu-şi găsesc rostul, atacă frecvent şi jefuiesc în plină zi, de multe ori sub influenţa unor droguri. Membrii expediţiei au constatat, cu stupoare, că multe automobile circulă cu parbrizele şi geamurile sparte. Li se trage de la pietrele cu care atacă rascalii. Mijloacele de transport în comun - în fapt, nişte camionete înalte, cu tracţiune dublă - au parbrizele şi geamurile protejate cu gratii şi plase metalice.

"Peisajul devine şi mai straniu, văzând că toţi oamenii, de la copii la bătrâni, au gura, buzele, dinţii şi gingiile colorate în roşu aprins, parcă ar sângera. E din cauza nucii betel, pe care o amestecă cu var şi ronţăie toată ziua. E un fel de drog uşor, foarte răspândit aici", detaliază documentaristul.

Îmbrăcăminte din frunze şi scoarţă de copac

Următorul punct din traseul cineaştilor a fost partea de nord a insulei, adică zona Golfului Astrolabe. "Am survolat păduri tropicale până aici, toată zona era împădurită şi doar o parte era locuită. În acestă regiune ne-am propus să filmăm, fiind o zonă ferită de aşa-zisa civilizaţie. Aveam de parcurs vreo 500 de kilometri. Drumuri în interiorul insulei nu prea sunt, iar jungla ce acoperă aproape întreaga suprafaţă este de nepătruns. Aşa am survolat insula din sud spre nord şi ne-am fixat tabăra în apropierea oraşului Madang, într-o micuţă colonie deţinută de un australian, pe malul oceanului. De aici făceam deplasările la filmări cu bărci, maşină de teren sau pe jos", spune Gabor Xantus.

Vreme de o săptămână, expediţionarii au stat într-un sat, Bongu. Membrii tribului care i-a găzduit nu s-au arătat deosebit de prietenoşi. Scunzi, cu părul creţ şi scurt şi maxilare foarte pronunţate, papuaşii purtau pe post de îmbrăcăminte nişte piese făcute din frunze şi scoarţă de copac. "Locul unde am stat noi e un trib autentic din toate aspectele. Doar în locurile mai apropiate de oraşe, localnicii au şi altfel de haine, de pildă jeanşi", povesteşte Xantus senior.

Se mănâncă şi petale de flori, şi gândaci

Cât despre hrană, acolo totul se mănâncă din ce dă natura, iar prepararea se face după tradiţii străvechi. "Alimentele lor de bază sunt carnea de pui şi de porc, animale pe care le cres la ei în gospodării. Porcul e un fel de amestec de porc mistreţ cu porc domestic, foarte mic de statură. Mai mănâncă tot ce găsesc în natură, de la gândaci, păsări, petale de flori, sâmburi, până la ce le oferă marea - peşte sau scoici", a explicat cineastul. Satul, a mai povestit Xantus, este o colonie de barăci construite tradiţional, din lemn, bambus şi alte materiale vegetale, pe stâlpi de 4-5 metri. "Mobilier nu au, ci numai minimul necesar. Dorm pe covoraşe împletite din plante ţesute de ei, de obicei", a mai precizat exploratorul.

Principala lor îndeletnicire constă în asigurarea traiului zilnic. "Vânează cu arcuri şi săgeţi, cu capcane şi plase. În realitate, adună tot ce se poate mânca. Pescuitul este practicat de la mic la mare. Bărcile sunt cât se poate de rudimentare, dar foarte bine adaptate nevoilor. Sunt nişte trunchiuri de copac subţire, de 3 - 4 metri lungime, foarte înguste.

Tasol kilim lik-lik

Mai există canibalism, în zilele noastre, printre papuaşi? Răspunsul oficial este "nu". Cu toate acestea, potrivit spuselor lui Gabor Xantus, din când în când se răspândesc zvonuri legate de acestă practică. Dacă s-au găsit trupuri mutilate, au dispărut oameni fără urmă, asta nimeni nu ştie sigur. Jungla acoperă toate aceste taine, iar acolo nici legea nu pătrunde, şi nici ochiul curios. "Bătrânul unui trib ne povestea că, în tinereţea lui, în sate mai existau aşa-numitele . În munţi mai sunt şi astăzi. înseamnă nişte vetre cu o formă mai ciudată, alungită, unde se putea prepara şi . Mai departe, bătrânul nu ne-a spus povstea, dar ne-a dat de înţeles la ce s-a gândit. rostea, iar translatorul nostru, mai în glumă, mai în serios, ne traducea pe loc din pişina: . Nici acuma nu ştim dacă era o glumă sau nu", rememorează Gabor Xantus.

Cu toate acestea, se pomeneşte şi de o aşa-zisă "dovadă a canibalismului". "O trimitere spre canibalism este existenţa unei boli nervoase care atacă sistemul nervos central şi care se transmite prin prepararea creierului uman, care provoacă o infecţie severă şi care are drept rezultat o mimică stranie, mai exact un zâmbet grotesc. De obicei, membrii unei familii mănâncă din corpul unuei rude decedate, ceea ce înseamnă, practic, o cinstire a mortului. Cel mai adesea se practică acest ritual în zonele muntoase", a conchis Xantus.

În Papua Noua Guinee nu poate fi vorba despre o cultură unitară, întrucât insula este, practic, o junglă imensă, unde interacţiune comunităţilor este şi în zilele noastre una foarte dificilă. E de înmţeles, atâta vreme cât acolo există peste 800 de dialecte şi aproximativ tot atât de multe comunităţi etnice.

Filmat pe 16 milimetri

Filmul documentar al cineaştilor Gabor şi Aron Xantus (foto) s-a realizat cu două tehnici. S-a filmat pe peliculă de 16 milimetri cu un aparat Kodak Hight Definition Cinearta, care, după cum susţin cei doi, a însemnat şi un experiment tehnic, privind rezistenţa acestor camere la condiţii extreme de mediu, între care temperaturi ridicate, umiditate şi condens.

"Digitalizarea şi prelucrarea materialului filmat în Papua Noua Guinee este în curs, urmând ca filmele, ca toate celalalte documentare realizate de noi în ultimii 18 ani să fie oferite gratuit televiziunii publice naţionale, TVR", a precizat Xantus senior.

Cu porcul la sân
Un amănunt de culoare în ceea ce priveşte Noua Guinee ţine de bustul papuaşelor. Acestea au, în general, sâni generoşi la dimensiuni şi îi poartă dezgoliţi. De altfel,. expediţionarii clujeni au fost martorii unei întâmplări care pentru un om din lumea civilizată ar părea de neimaginat: o papuaşă, în vreme ce îşi alăpta copilul la un sân, la celălalt îi dădea să sugă unui purcel.

"Papuaşii nu cred în întâmplări. Ei sunt ferm convinşi că tot ce se întâmplă în jur, fenomenele naturii, cursul vieţii lor, sunt dirijate şi subordonate voinţei zeilor. Astfel, toate manifestările lor se concentrează în jurul unor ritualuri cu care încearcă să obţina bunăvoinţa acestora"
Gabor Xantus