Doi clujeni printre papuaşi (II)

Ce îi poate împinge pe doi clujeni să pornească într-o adevărată aventură către ţinuturile exotice din Papua Noua Guinee? Pentru cunoscutul documentarist de la TVR Gabor Xantus şi fiul său Aron, motivul a fost pasiunea pentru călătorie.

"Dacă ne întrebaţi de "scopul" expediţiei, un realizator de filme documentare poate da şi un răspuns mai filosofic: a explora, a cunoaşte şi a filma, dar toate acestea cu un "scop" precis. Anume, a împărtăşi impresiile cu cei care vor viziona aceste filme şi care nu au posibilitatea să ajungă în acele locuri. Aceasta este de fapt motivaţia lăuntrică", a povestit entuziasmat cineastul Gabor Xantus.

După primul episod, publicat săptămâna trecută, CLUJEANUL vă prezintă a doua parte a poveştii celor doi clujeni ajunşi în Pacificul de Sud.

Boli rare, meduze şi rechini

Cum într-o astfel de expediţie măsurile de precauţie sunt mai mult decât necesare, cei doi documentarişti clujeni s-au pregătit aşa cum scrie la carte pentru marea aventură în jungla luxuriantă şi plină de surprize din Papua Noua Guinee.

Potrivit celor doi clujeni, tată şi fiu, cele mai mari pericole şi riscuri pentru un “venetic” sunt multitudinea de boli, despre care avertizează literatura medicală de specialitate. Apa, alimentele, milioanele de insecte purtătoare de infecţii, şerpii veninoşi, meduzele uriaşe şi rechinii sunt probleme care trebuie luate în considerare în astfel de condiţii.
   
Papuaşii care vorbesc păsăreasca

Potrivit celor doi documentarişti, în Papua Noua Guinee nu poate fi vorba despre o cultură unitară, întrucât insula este practic una imensă, unde interacţiunea comunităţilor este şi astăzi foarte dificilă. Ţara are aproximativ 5,8 milioane de locuitori, răspândiţi pe o suprafaţă de 462.000 de kilometri pătraţi – aproape de două ori mai mare decât România.

"Există peste 800 de limbi sau dialecte vorbite şi cam tot atâtea comunităţi etnice. Limbile cele mai răspândite sunt Tok Pisin, care vine de la englezescul (vorbă de porumbel – n.r.), un fel de limbaj al păsărilor, apoi swahili în Africa, o limbă comună", a detaliat Xantus senior.

Papuaşii sunt ferm convinşi că tot ce se întâmplă în jurul lor este dirijat şi subordonat voinţei zeilor. De pildă, în regiunea râului Sepik existenţa cotidiană e dominată de cultul "abelam", care se manifestă în personalizarea în sculpturi a zeilor şi spiritelor. Cei care au privilegiul şi autoritatea să sculpteze aceste obiecte nu se consideră artişti, iar statuete nu sunt frumoase sau urâte, ci bune, dacă reuşesc să cucerească bunăvoinţa zeilor, sau rele, caz în care sunt distruse. Cele "bune" se folosesc în ritualurile tainice de iniţiere şi sacrificii sau la înmormântari.

Cultul Kago: altfel spus, “marfă”

Momente amuzante pentru un călător pot fi subiecte de studiu ştiinţific serios: un  bun exemplu e aşa-numitul cultul Kago. După apariţia oamenilor albi în Papua Noua Guinee, băştinaşii au văzut că aceştia nu făceau efort fizic. "Stăteau mai mult la umbra palmierilor, la mese bogate, puneau semne curioase pe hârtii (scriau),  studiau hărţi, dădeau ordine. Şi la puţin timp au apărut din zare un vapor, un avion, care le-au adus toate bunătăţile: alimente multe, echipamente de râvnit, băuturi, medicamente, mobilă şi arme. Papuaşii au crezut că albii, cu aceste obiecte ciudate, reuşesc să cucerească bunăvoinţa zeilor. Se spune, ca prima "încercare" a papuaşilor de a intra în posesia acestui "secret magic" datează din 1867", a mai precizat Xantus senior.

Astfel, s-a format o sectă care s-a autodenumit "Kago" (de la cuvântul englezesc “cargo”, adică marfă). Membrii acesteia au început să imite tot ce făceau albii: şi-au făcut rost de mese, creioane şi hârtie şi se făceau că scriu, în speranţa apariţiei bunăstării întruchipată în bunuri.

"Au abandonat grădinile, pescuitul şi vânatoarea în aşteptarea minunii. Aşteptau să le sosească şi lor vaporul încărcat cu tot ce şi-au dorit. Cultul s-a răspândit cu repeziciune, în junglă s-au amenajat imitaţii de birouri, pe malurile apelor s-au ridicat "clădiri" din bambus şi frunze de palmier, butaforii de edificii portuare", au mai povestit clujenii.

Potrivit documentaristului clujean Gabor Xantus, acest fenomen, chiar dacă pare comic, reprezintă de fapt, un subiect de studiu psihologic şi antropologic interesant, privind mentalitatea unei populaţii care a trăit  într-o izolare totală şi din dorinţa de a se ridica, de a parveni, de a ajunge "la egal" a început să imite lucruri şi oameni din lumea civilizată.

---

Dansul care imită natura

Cât despre ritualurile papuaşilor, clujenii au reuşit să filmeze câteva dansuri tradiţionale ale războinicilor unui trib care trăieşte în apropierea Golfului Astrolabe. În costumaţie tradiţională veche de mii de ani, foarte sumară, vopsiţi în culori vii, împodobiţi cu pene, oase, flori, frunze, colţi de mistreţ şi scoici, papuaşii au dansat pentru documentarişti aşa cum o făceau şi înaintaşii lor, în urmă cu sute de ani.

"Dansurile lor sunt legate de evenimente inspirate din viaţa de toate zilele. Deci, în terminologia noastră ar fi nişte dansuri "tematice", imitând momente din lumea păsărilor, a plantelor, a animalelor. Cel mai interesant ni s-a părut dansul liliacului uriaş", au rememorat cei doi cineaşti. Respectiva vietate se mai numeşte şi "vulpe zburătoare neagră - pteropus alecto”, o specie de liliac frugivor, cu o anvergură impresionantă a aripilor. Dansul papuaşilor a imitat zborul, ascensiunea şi prăbuşirea unui asemenea liliac.