Cum s-a filmat "Copilul din Kabul", al treilea film turnat vreodată în Afganistan şi care a plecat de la Cluj cu premiul pentru regie

1  0  0  0 

EMOŢII. Barmak Akram a fost unul dintre cei mai "de viaţă" oameni din festival. Râdea, dansa, mânca pâine cu untură şi cânta cu muzicanţi ţigani. La gala de închidere a fost pentru prima oară emoţionat. În timp ce fuma, îi tremurau mâinile, fiindcă "bebeluşul lui e în concurs cu alţii".

Trofeul "Transilvania", acordat celui mai bun film din cele 12 înscrise în competiţia Festivalului Internaţional de Film Transilvania, a fost acordat ex-aequo pentru două filme: "Nord" şi "Poliţisţ adjectiv" al lui Corneliu Porumboiu, aclamat de public.

Însă cel mai interesant, atipic şi apreciat premiu a fost acordat pentru cel mai bun regizor, lui Barmak Akram, realizatorul filmului "Copilul din Kabul". El a dedicat premiul memoriei celor 8 militari români morţi în războiul din Afganistan, dar şi cinematografului afgan, în formare.

Filmări cu gărzile de corp ale premierului

Barmak însă nu este un regizor propriu-zis, actorii din film nu sunt actori în adevăratul sens al cuvântului, iar pelicula a fost turnată în cele mai atipice condiţii. Protagonistul este, de fapt, un şofer de taxi, personaj pe care, de altfel, îl şi joacă. Mai mult, "Copilul din Kabul" este al treilea film făcut vreodată în Afganistan. "La filmări oamenii ne opreau pe stradă să ne întrebe ce aparate avem în mâini. Nu văzuseră în viaţa lor un microfon sau o cameră de filmat", a povestit Barmak.

El a putut realiza filmările pe străzile Kabulului doar cu ajutorul unor gărzi de corp. Agenţii de securitate, care au format un cordon în jurul lui, fuseseră împrumutaţi de la premierul afgan. În aceste condiţii, regia nu a fost regie propriu-zisă, iar jocul actoricesc a fost mai mult o încercare de a supravieţui. Important e că premiul de la TIFF a fost acordat celei mai potrivite persoane: un om care vrea să facă cinema într-o ţară în care atentatele cu bombă sunt la fel de fireşti ca o gustare între două mese.

Atentatele sinucigaşe, "normale"

Ce-a ieşit? "Copilul din Kabul" este, înainte de toate, un portret deopotrivă amuzant şi dramatic al societăţii afgane de azi. Cine îşi imaginează că în Afganistan oamenii nu râd niciodată, din cauza războiului, se înşală. La Kabul se râde, se trăieşte, se speră. Filmul e povestea unui şofer de taxi în maşina căruia e abandonat un bebeluş de doar câteva luni. Convins că mama şi-a uitat copilul în automobil, omul porneşte în căutarea ei, deşi toată lumea îi spune că o mamă nu-şi uită niciodată copilul undeva. Până la urmă, cu ajutorul unor reprezentanţi ai unei organizaţii umanitare, el dă un anunţ la radio, iar mama copilului vine să-şi recupereze bebeluşul abandonat.

"Copilul din Kabul" este o felie de viaţă, un portret al existenţei cotidiene afgane, cu tot ce ţine de culoarea locală, de tradiţie, de ierarhia familiei, dar şi de o normalitate a vieţii de zi cu zi pe care nici măcar războiul n-o poate distruge. Taximetristul Khaled îşi face meseria într-un oraş cu reguli haotice, cu pichete de soldaţi şi atentate sinucigaşe, cu pieţe aglomerate, cu oameni care cerşesc şi alţii cărora afacerile le merg bine datorită militarilor străini din Kabul.

Khaled e liberal, se bucură de plecarea talibanilor, îndeamnă femeile să nu mai poarte văl, dar nu iese din cuvântul tatălui său, deşi e de-acum şi el un om matur. Ierarhia patriarhală a familiei e evidentă, femeia îşi ascultă bărbatul, cele patru fiice ale lui Khaled îşi ascultă tatăl, totul însă cu o naturaleţe a comunicării care exclude stridenţele. Khaled îşi doreşte de mult un băiat, dar ceva îl împiedică să păstreze bebeluşul abandonat, deşi prietenii îl sfătuiesc s-o facă.

Ceai, "iarbă" şi văluri

Universul afgan e firesc şi aparte totodată. Bărbaţii beau doar ceai, dar fumează "iarbă", femeile continuă să poarte văl, televizorul e aproape exclus din viaţa zilnică, totul se negociază, un haos în care toată lumea pare să se integreze perfect domină atmosfera din Kabul.

Totuşi, filmul lui Akram nu e un documentar etno, ci un film epic amplu, cu "priză directă" la realitatea afgană de azi, plin de naturaleţe, în ciuda unor accente "militante" sesizabile uneori. Are şi trăsăturile unui documentar exotic, dar şi firul roşu al unei poveşti tulburătoare. Ceea ce-l recomandă măcar pentru vizionare, pentru că viaţa curge la fel în orice colţ al lumii, cu mici drame şi mici bucurii, chiar pe fundalul teribil al istoriei ce nu ţine seama de oameni.

Măritată cu fratele soţului

Pelicula "Kabuli Kid" demască drame dureros de reale din Afganistanul secolului XXI.  "În poveste se regăsesc toate problemele sociale din ţara mea. Totuşi am evitat clişeele şi am pus în centru copilul, în condiţiile în care în Afganistan problema femeii e cea mai dezbătută, iar situaţia copiilor abandonaţi e ignorată", a explicat Barmak.

"La noi, majoritatea femeilor, după moartea soţului, se mărită cu fratele lui. Deşi pare ceva foarte trist, în fapt femeia e salvată prin asta, ea poate redeveni fiinţă socială. Ca văduvă ar fi respinsă şi nu ar avea niciun viitor", detaliază Barmak.

Regizorul e însurat cu o spaniolă cu "sânge fierbinte" şi are o fetiţă. Sexul copilului e, de altfel, o altă problemă în Afganistan. "E bucurie când se naşte băiat, toţi asta îşi doresc. Majoritatea trăiesc din munca pământului, iar băiatul poate ajuta mai mult ca o fată. Mai important e faptul că, la moartea tatălui, fiul moşteneşte pământul, care rămâne în familie, iar soţia lui e "adusă" pe proprietate. Aşa că, dacă ai o fiică, la moartea ta, pământul merge în altă familie", încheie regizorul.